Traducere din franceza de Em. Galaicu-Paun
„Barthes – Ultimul strigat”, titreaza Les Inrockuptibles, salutand apariţia pe 5 februarie 2009, la Editura Seuil, a Jurnal de deuil, la distanţa de 3 decenii de la ultima nota scrisa, in 15 septembrie 1979, şi de 29 de ani de la trecerea in nefiinţa a autorului, in martie 1980. „Cat timp trebuie sa treaca de la moartea autorului, se intreaba editorialistul de la Liberation, pentru a face publice scrierile sale intime?” Deloc retorica, intrebarea, şi asta fiindca François Wahl, prietenul şi ex-editorul lui Roland Barthes, a contestat violent publicarea ineditelor, pe motiv ca aceasta ar constitui un „derapaj” (chit ca apar cu acordul lui Michel Salzedo, fratele şi executorul testamentar al lui Barthes!), insemnarile postume ţinand de stricta intimitate a scriitorului. Nu este singura polemica din Franţa ultimilor ani privitoare la publicaţiile postume: seminarele lui Lacan, autobiografia lui Althusser, ineditele lui Foucault provoaca mania unora şi entuzisamul altora.
Redactat esenţialmente la Paris şi la Urt, intre 26 octombrie 1977 şi 15 septembrie 1979, Jurnalul de doliu conţine 330 de fişe, aşezate in ordine cronologica, titlul aparţinand lui Roland Barthes. „Avem un titlu, un act de nominalizare, remarca Eric Marty, discipolul lui Barthes, iar mai incoace şi editorul care i-a ingrijit Oeuvres complètes, in 5 volume, la Seuil. In opinia mea, nu-i vorba de o efuziune, ci de un proiect de scriitura in toata puterea cuvantului”. La randu-i, Maurice Nadeau, directorul de la Quinzaine litteraire, ţine sa nuanţeze: „Notaţia nu este inca o scriitura. Am putea doar sa ne imaginam ce ar fi putut ea deveni”. Şi unii şi alţii il considera mai degraba un fel de scriere-palimpsest: nu atat o „ciorna” a Camerei luminoase, cat arhiva unei carţi ce nu exista (romanul proiectat „Vita nova”, niciodata scris, dar din care va rezulta cursul sau pentru Collège de France, „La Préparation du roman”), in continuarea Fragmentelor dintr-un discurs indragostit. Asa sau altfel, chiar daca eventual e prea devreme pentru publicarea acestui text, in mod evident e prea tarziu pentru a-l ignora. Deschide cartea.
Dosar de presa:
Intalnirea cu acest text nu este nici pe departe o experienta usoara, confortabila, atata vreme cat cele aproape 300 de pagini cu insemnari dozate strict pun cap la cap anatomia unei pierderi esentiale.
Andra Matzal, iunie 2009, Cotidianul
Doliul lui Barthes este "imobil si lipsit de spectaculozitate", interiorizat, asadar fara manifestari explozive, dar, tocmai de aceea, de o permanenta, profunda durere.
Ciprian Macesaru,iunie 2009, Sapte Seri
"Cât timp trebuie să treacă de la moartea autorului, se întreabă editorialistul de la Libération, pentru a face publice scrierile sale intime?" Deloc retorică, întrebarea, şi asta fiindcă François Wahl, prietenul şi ex-editorul lui Roland Barthes, a contestat violent publicarea celor două texte inedite - în aceeaşi zi de 5 februarie 2009, Editura Bourgois scoate Carnets du voyage en Chine, conţinând notele de călătorie ale autorului Gradului zero al scriiturii în China maoistă, din mai 1974 -, pe motiv că aceasta ar constitui un "derapaj" (chit că apar cu acordul lui Michel Salzedo, fratele şi executorul testamentar al lui Barthes!), însemnările postume ţinând de stricta intimitate a scriitorului.
Em. Galaicu-Paun, iunie 2009, Romania Litarara
Este poate singura opera care ne invedereaza accesul la viata renumitului scriitor si semiolog francez.
Alex Sima, iulie 2009, TownPortal
Roland Barthes este unul dintre cei mai de seamă filozofi europeni şi unul dintre marii teoreticieni literari ai secolului XX. Inspirat de opera lui Freud şi de mişcarea structuralistă, Barthes s-a impus cu „Gradul zero al scriiturii", un eseu despre ceea ce el numea „literatura neutră".
M.M., mai 2009, RFI
Ei bine, jurnalul intim ca jurnal de doliu tinde adesea să reducă scriitura la gradul zero, să oculteze justificarea literară pentru a da glas durerii şi solitudinii de dincolo de scriitură, şi prin aceasta din urmă să dramatizeze puternic „justeţea enunţării“ de care vorbeşte Barthes. În cazul notaţiilor de doliu – un doliu indepasabil, deşi de o „emotivitate“ (cuvîntul e al lui Barthes) intermitentă –, ceea ce Barthes numeşte „le travail de l’écriture“ e cu atît mai chinuitor cu cît nu mai ţinteşte justeţea unei enunţări, ci un adevăr definitiv (termenul definitiv apare adesea în acest jurnal, în legătură cu dispariţia mamei): „«Sufăr de moartea mamei» (Drum parcurs pentru a ajunge la literă)“* (însemnare din 3 aprilie 1978).
Adina Dinitoiu, aprilie 2009, Observatorul Cultural
Daca jalea lui Priam trebuie sa imbrace formele spectaculoase ale ritualului, ale arderii pe rug (9 zile de jale, urmate de incinerare), adica vorbim despre tristete angrenata de forta centrifuga, jurnalul de doliu al lui Barthes presupune interiorizare extrema. Simpla rostire a durerii diminueaza importanta reala a semnificatului.
Bogdan- Alexandru Stanescu, septembrie 2009, Suplimentul de cultura
